Paste cu Bottarga alla Gavino Murittu

Apropierea mea de Italia s-a produs prin antena satelit de după Revoluţie, cu care pe atunci prindeam programe bune italieneşti, apoi un curs de limbă cu care al meu parlare italiano m-a adus, ca absolventă a unei academii de muzică,  să lucrez la o fabrică italiană ce face o mare brânză (la propriu). Plecată din Ardeal, am ajuns să locuiesc la Timişoara, cunoscută şi pentru marea comunitate de italieni proprietari de restaurante ce convieţuiesc paşnic pe lângă mici şi shawormerii locale.

Făbricuţa în care azi mâine împlinesc 10 ani este sora foarte mică a unei fabrici din îndepărtata insulă Sardegna, şi odată cu locul acesta de muncă mi-a adus şi colegi italieni de la fabrica insulară. Am ajuns şi eu pe acolo, ceea ce vă doresc şi vouă, locuri minunate, mâncare bună. Insula trăieşte din turism, lapte de oaie ( nu vă povestesc despre brânzeturile lor, că nu se găsesc în România), bijuterii şi din ce dă marea bun în farfurie.

Ca tot italianul preocupat să mănânce bine, dar să se şi laude cu asta dacă

Stew

Zilele astea friguroase de toamnă, învăluite în ceață și colorate ici-colo cu galben, roșu și spleen englezesc, m-au trimis natural spre o tocană britanică, îngrijită și lentă. Trei ore a suspinat în cuptor, sub capac, alcătuindu-se singură sub aripa timpului într-o singură ființă prin venele căreia curge matur, numai bere neagră.

Un kilogram de pulpă de porc ori mușchi, eventual alb, de vită, se taie în bucăți potrivite după degetul mare și opozabil al creatorului.

 Condimentați cu sare grunjoasă și piper. Se frig în cratiță ajutate cu două linguri

In cautarea retetei pierdute

Cred că bunica mea maternă a fost o prăjitureasă bună. Nu-mi aduc aminte gustul mâncărurilor pregătite de ea, dar îmi aduc aminte că era întotdeauna chemată să pregătească de tot felul pe la nunţi, botezuri şi pomeni. Am petrecut puţin timp cu bunicii materni, sau cel puţin aşa îmi aduc eu aminte. Eu i-am prins când au ajuns să trăiască la Timişoara.  Din vremea când nu făcusem vârsta să merg la şcoală am câteva poze cu bunica în Piaţa Libertăţii cu ai ei porumbei cu tot, mai am nişte frânturi de amintiri cu tatu Lazăr prin târgul ce era pe vremuri în Piaţa Traian şi amintiri suprapuse din cele două apartamente pe care le-au schimbat cât au locuit în oraşul de pe Bega.

Când am crescut mai mare, vizitele la bunici s-au rărit tare, nu am avut multe prilejuri să ne vedem. Nu prea ştiu de ce, ar trebui să o întreb pe mama. Acuma când bunicii mai sunt numai